"Își luă ochelarii pentru citit și spuse "tată, ajung mâine cu trenul de la ora 7:00. Jhon". Fără să-l lase să termine de rostit propoziția, întrebările începuseră să se amestece prin mintea deteriorată de ani, boală și tutun, el nu avea niciun fiu.. până astăzi.
Evitând să-și explice adevărata perioadă de timp și cu cine, iși spuse "ajunge mâine? Și unde vine? La mine?". Era obișnuit cu diferența dintre tipicile întrebări pentru sine si răspunsurile, deobicei absente, așa că nu a așteptat vreo șoaptă de la vreo voce lăuntrică și în timp ce ieșea pe verandă și-a aprins o țigară și s-a așezat pe balansoar. Scârțâitul acestuia și durerea febrilă provocată de țigară pentru prima oară în ultimii patruzeci de ani, îl aruncă într-o adâncă stare contemplativă. Realizează: "mâine, 22 octombrie. Îmi trec șaptezeci de ani...". Mai trage un fum , "e vreo coincidență?", pentru o clipă, privește țigara, încă arzândă, apoi o aruncă și o stinge cu piciorul, "Dar de ce nu ar fi?!". În final, în pofida faptului ca era măcinat de dileme pline de mister tipic realitații, adoarme fără să îșî dea seama.
22 octombrie, strângând telegrama în mâna cu o oarecare emoție, ajunge în gară, peronul este plin de oameni de toate vârstele. Privirea domnului Anderson este țintită catre persoanele care par de vreo treizeci, patruzeci de ani; "cați ar putea avea?". Iși aprinde o țigară și se așează pe o bancă, în scurt timp trenul este anunțat. O doamnă simplă de varstă asemănătoare, ce-i pare cunoscută și care il privise de cum a ajuns în gară, se așează lânga el, si ea cautând, parcă, pe cineva.
Simțindu-se mai bine doar cu propria persoana, Anderson mai stă o clipă pentru a nu jigni și se ridică ușor îndreptându-se spre un automat de cafea. În drumul său se oprește brusc la auzul unei șoapte timbrate și suave "Anderson....", se intoarce și observă... un aer de pustietate in jurul băncii pe care tocmai a stat, numai sunetul clar si grăbit al unor tocuri îl convinge că nu a avut halucinații. Buimăcit si tânjind după o cafea amară, iși continuă drumul.
După cîteva minute sosește trenul, multitudinea de oameni îl amețește si mai tare. Toată lumea se găsește și regăsește, el așteaptă fără să știe exact pe cine. Peste câteva clipe, un puști de vreo șaisprezece ani încărcat de valize, âi spune cu o voce tremurândă: "tată?". Bătrânul tresare, alura adolescentină a băiatului îl dă peste cap.
Privindu-l, clipește de câteva ori și pornește la drum fără să poată scoate o vorbă. Băiatul, intuitiv, păstrându-și aceeași privire expresivă pe care a avut-o când a ajuns, îl urmează la fel de tăcut.
Ajunși acasă ca niște străini, -ce erau, de altfel- îl lasă pe Jhon să se descurce singur și se cufundă într-un fotoliu din camera de zi.
Cuprins de gânduri browniene, caută ceva care să-l calmeze. Observă pe măsuță un pachet gol de țigări. Se ridică și se indreaptă spre ieșirea din casă. Înainte, ii adresează băiatului primele cuvinte "Mă duc până la magazin. Mâncare gasești în frigider". Spre mirare, cuvintele acestea nu-l surprind pe Jhon prin banalitatea lor.
Cerul e de un gri cleric. Nori grandioși acoperă Londra de parcă ar fi în concordanță cu starea sa. Parc. Se plimbă lent cu mâinile în buzunar, simte cum trupul stă să cedeze din cauza insuportabilelor dubii ce-i consumă sufletul si psihicul - deja consumat-. "Cumva telegrama trebuia să ajungă în altă parte?", dar intuiția parcă îl face să creadă că ceva îl leagă de tânărul băiat. Totuși, se gândește că cineva i-ar face o farsă, ca cineva s-ar fi procopsit cu un copil, ar fi realizat ca ar fi o pacoste si nu ar fi știut cui sa i-l lase.
..........Fiind conștient de nebunia gândurilor sale, se oprește brusc. Mișcându-se de parcă ar fi teleghidat, se așează pe o bancă. Timp de 10 minute rămâne în aceeași poziție fără a-și schimba expresia feței, căpătând o alura aproape cadaverică. După aceea se ridică exagerat de relaxat și se indreaptă spre casă. Trupul îi pare gol, gol de suflet. Începe sa plouă torențial, și totuși, paradoxal, natura e mai calmă ca niciodată . El pare sub orice critică de impasibil. Apa ploii a patruns până la piele, dar simțurile parcă l-au părăsit.
Nici o țigară nu ar reuși să-l readucă din lumea aceea hipnotică pe care pare ca ar fi creat-o. Ajunge acasă, locul unde viața i s-a schimbat încă de când s-a mutat, nu ca și-ar aminti. Urcă orbește pe scări, intră într-o cameră în care era emanat un iz puternic de busuioc. De printre zeci de poze, plicuri, cărți groase legate cu sfoară subțire roșie si jumătăți de lumânări din ceară de albine, scoate o hârtie împăturită si plină de vechime și praf, dintr-un sertar greu de neobservat. Era o mobilă superbă, bine ingrijită, trecuta de tinerețe, sculptată din lemn de trandafir. Arăta ca din basme, ai fi crezut ca e un pântece al enigmelor.
Debarasarea de realitate se sfârșește in timp ce recitește hartia ca pentru prima oară. De data asta grăbit, se îndreaptă spre verandă unde-l gasește pe John.
- Povestește-mi necesarul pe care il știi și iartă-mi nebunia.
- Fiul tău a murit săptămâna trecută.
Deși nu este uimit de atitudinea directă a băiatului, Anderson adoptă din nou infățișarea cadaverică. Buzele i se usucă, ochii par învăluiți de lacrimi dezhidratate. Întreaga viață pare a i se derula fără a știi dacă banda este conștientul sau subconștientul. ”Gara.. Acea femeie.. Alice!!” Se păstrează taciturn ascultând în continuare:
- Înainte ca fața-i lividă să devină total inexpresivă m-a sfătuit să-mi găsesc tată pe tatăl lui.
Pentru câteva clipe ale caror durată nu o știm, tăcut și expresiv îl privește pe bătrân, apoi, cu șiroaie de confuzie pe obraji, continuă:
- ...și te-am găsit.
- Acum realizez cum cad deși boala este cea care se impiedică de mine.
- ...și te-am găsit... ”
Ca deobicei, fiind dominat de somn, nu termină povestea.
- Ei, s-a facut târziu,
- Și continuarea?
- De parcă aș fi reușit vreodată...- vorbise pentru sine, durerea din vocea lui umpluse camera, dar se făcea simțită numai de el.
- Poftim?
- Continuarea mâine, zâmbi. Noapte bună, bunicule.
- Noapte bună. Spuse Anderson...
